14 septembrie

Şi dacă tot am evocat un episod trist din istoria recentă a Americii Latine, să evocăm acum figura unui mare poet, pe care deja l-am amintit.:

PABLO NERUDA
Născut la 12 iulie 1904, avea să devină unul dintre marii poeţi ai secolului XX, laureat al premiului Nobel pentru literatură 1971, avea să moară la 23 septembrie 1973 (de cancer!), fără să mai vadă, pentru binele său, dezastrul ce se întîmpla în acele zile în ţara sa natală. Făcuse parte din Unidat Popular, renunţase la candidatura pentru preşedinţie în favoarea lui S. Allende şi sprijinise guvernul nou creat. Două din titlutile ultimelor sale volume par a fi o prevestire: "Espada ardiente"(Spada arzîndă) şi mai ales "Las piedras del cielo"(Pietrele cerului), aceleaşi care se vor prăvăli curînd peste speranţele oamenilor, rănind şi poezia. Pentru că în acele zile de septembrie 1973, în casa devastată de forţele reacţionare, prea puţini îndrăzniseră să stea la căpătîiul poetului. După o preluare din "Le monde diplomatique", totul era devastat, geamurile fuseseră sparte, bibliotecat distrusă; în grădină se vedeau urmele unor cărţi arse, telefonul fusese pur şi simplu smuls, iar sicriul cu două garoafe albe şi cîteva bucheţele de flori timide pe el, se afla într-o cămăruţă unde ajungeai cu greu. Cineva lăsase o carte de vizită în care se rezuma tot tragismul momentului: "Nos duele, Chile" (Chile, ne doare) şi nu cred că va exista iertare pentru cei ce au transformat în acele zile într-un lagăr de concentrare, stadionul care doar cu un an în urmă îl omagiase pe poet.

Dar să se întoarcem la cîteva fragmente de poezie.

"Dragostea mea, "Acolo unde te aştept eu
de-am întîlnit vom fi întotdeauna singuri,
însetoşaţişi ne-am băut toată apa vom di întotdeauna numai tu şi eu,
şi tot sîngele; singuri pe pămînt,
ne-am întîlnit înfometaţi pentru a ne începe viaţa."
şi ne-am muşcat (Totdeauna)
aşa cum muşcă focul,
lăsîndu-ne unul pe altul răniţi."
(Absenţă)

Frumos, nu-i aşa ? Ce păcat că în ultima vreme am uitat nu doar poezia, ci şi ce înseamnă demnitatea noastră ca popor. Poate că versurile lui Neruda şi amintirea evenimentelor din 1973 să ne mişte o fibră în suflet. Şi să ne îndemne să ne întoarcem la literură, la cultură, altfel sîntem pierduţi.