Revin la Grigore Leşe, un artist de toată admiraţia, provenind şi el din lume dacilor liberi, la fel ca Dumitru Fărcaş, despre care am vorbit sau Ştefan Hruşcă, despre care voi vorbi cîndva.
L-am văzut recent pe domnul Leşe nu doar la Mircea Dinescu, ci şi într-o discuţie cu Victor Ciutacu, spunînd lucruri extraordinare cu o simplitate ce m-a trimis cu gîndul la Blaga şi la afirmaţia sa despre veşnicie. Iar domnul Leşe este unul dintre acei puţini care încearcă să salveze ce se mai poate din autenticul muzicii satului, nemutilat de ceea ce noi numim impropriu civilizaţie.
Ţin minte că atunci cînd l-am auzit cîntînd prima oară, era un spectacol de înaltă ţinută, pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia şi a durat destulă vreme pînă să-mi ies din starea de emoţie provocată de interpretarea sa. Pentru că m-a purtat, ca să-l parafrazez, la porţile ceriului, ceea ce nu prea credeam că se poate întîmpla. Mai tîrziu am descoperit un om complex, trist chiar şi la veselie, dar niciodată întristat de evenimente pe care nu le poate controla, convins că există altcineva care să echilivreze balanţa.
În schimb îl pot dezamăgi oamenii, dar în aceeaşi măsură îl pot bucura, aşa cum a fost cu ocazia Festivalului Enescu moment în care ne-a demonstrat cît de mult ne poate apropia muzica şi cît de bine ne-am putea înţelege folosind doar limbajul ei.
Şi nu pot să nu mă întreb ce vom mai învăţa în acest an care abia începe ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu