Am hotărît să vorbesc despre cei pe care istoria îi consideră mari bărbaţi de stat. Asta poate şi pentru că în acest moment în Europa şi în lume nu prea mai avem aşa ceva. Ca exemplu: SUA sînt conduse de un ins care se pricepe mai bine la prinsul muştelor, decît să rezolve criza. Tot mai bine decît cu războinicul de operetă dinaintea lui!
În Europa situaţia e şi mai jalnică, avem de ales între un domn fără nume, un măscărici, o faţă „umană” a mafiei renăscute şi o precupeaţă care aproape a reuşit să cumpere locul de naştere al democraţiei.
Mai rămîne un singur personaj, el ne cam dă fiori, dar e singurul bărbat adevărat în toată adunătura asta!
Dar să ne întoarcem la istorie!
Alexandru Macedon.
A murit atît de tînăr, încît te întrebi cînd a reuşit să creeze acel imperiu uriaş ? Desigur, imperiul s-a destrămat imediat după moartea sa, asta e soarta tuturor imperiilor şi a ar trebui să învăţăm ceva din istorie! Totuşi a dus în restul lumii antice o parte din cultura Greciei şi a adus Greciei ceva din cultura altor popoare. A meritat sau nu sacrificiul ?
Mărturisesc că eu nu sînt de acord cu războiul şi nu ăsta e genul de eroism pe care să-l admirăm. Nu e vorba de eroism cînd îţi omori semenii pentru a-i cuceri, ci de sete de putere! Totuşi, Alexandru are mai multe scuze decît alţii. Era extrem de tînăr şi tentat să greşească, chiar dacă a fost elevul lui Aristotel. A preţuit cultura, a sfîrşit prin a-şi da seama că gloria sa e efemer şii, mai ales, a murit prea repede şi cînd avea totul, ceea ce în ochii unora e suficient ca să i se ierte păcatele. Dar să aflăm cîteva păreri despre el :
„Totdeauna s-a ferit să lupte în ceasurile însorite, deoarece nu voia să cucerească lumea ca un om, ci ca un zeu, adăugă ea în şoaptă,. Şi-a purtat bătăliile pentru a obţine ceea ce grecii îi refuzau, recunoscîndu-i meritul de cuceritor al lumii, dar nevrînd să i-l recunoască pe acela de cuceritor al unei linişti fără sînge.” (Octavian Paler, Apărarea lui Galilei)
Şi pentru că vorbea domnul Paler despre ceasurile însorite...
„Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
Umbla prin pustiu, pe sub streşini de stînci.
.....................
Atunci obosit şi setos, Alexandru
întoarse privirea în jur prin deşert.
...............
Sub coifuri fluide, respinse de slavă,
soldaţii boleau de-un amarnic pojar,
ţinînd cu cercei şi cu bumbi, în alai
superbele hamuri de flăcări pe cai.
.................
Cu coiful în mînă, cu apa visată,
el sta singuratic privindu-i abia.
..................
Dar el se întoarse deodată, şi-apoi,
comoara din coif le-o dădu înapoi.
..............
Atunci călăreţii strigară în cete,
..............
Şi du-ne, Stăpîne, de-acum unde vrei:
cu tine noi nu sîntem oameni, ci zei!”
(Şt. Aug. Doinaş, fragmente din Alexandru refuzînd apa)
Să fi fost acesta secretul lui Alexandru, sau e doar imaginaţia unui poet ?
Din păcate Alexandru n-a construi nimic, a încercat uneori, însă şi pentru limitele sale altcineva are o explicaţie, cum explicaţii există pentru tot ce a înfăptuit ori nu a apucat să înfăptuiască el.
„....Pe urmă Alexandru nu putea cuceri şi clădi. Opera lui era să se prelungească mult dincolo de hotarele propriei vieţi. El veni ca să încheie un ciclu şi să strîngă vremelnic în acelaşi cerc al glorioasei sale voinţitoate străbunele civilizaţii care erau să se stingă în urma acestei apoteoze.”
„Izbînda lui Alexandru n-a fost nebunie. Nebuni au fost urmaşii lui cari au vrut să reţie clipa fugară şi unică dăruită de zeii împăratului lor.
Ce a fost la dînsul glorie, la ei n-a fost decît ambiţie.” (G.M. Cantacuzino, Pătrar de veghe)
Mă întreb dacă peste două milenii îşi va aminti cineva numele conducătorilor de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu